〈 Podcast-Oamenii și Spectacolul Expresivității 〉

În noul episodul discut cu invitatul meu despre ceea ce iubim să facem, pasiunea pentru profesie și despre cât  este de important să ne simțim în pielea noastră chiar și atunci când cei din jurul nostru nu ne împărtășesc  alegerile.

„În dans și HR, similitudinile sunt  mari. Îți trebuie coregrafie și în dans și la job. În dans, omul se sincronizează cu ceilalți. La muncă intră în contact cu alți oameni. HR-istul  trebuie să aibă ca principală abilitate sincronizarea” Leonard Rizoiu

 

În noul episodul din podcast  discut cu invitatul meu despre:

– ceea ce iubim să facem,

-realția dintre tine și profesie,

-exprimarea propriei prsonalități dincolo de tiparele impuse,

-nevoia de a învăța și a aplica o coregrafie în viață și profesie,

-HR-ul, puntea între două scene: angajat-angajator,

-pasiunea pentru profesie care ne conduce prin viață,

-performanța și viitorul muncii,

-despre viață, oameni și…..multe altele,

Leonard Rizoiu, fondator LeoHR, expertul în HR vorbește despre cum  dansul i-a fost cel mai bun antrenor pentru profesie și carieră

În documentarea pe care mi-am făcut-o pentru acest episod, am citit  blogul invitatului meu. Și am găsit acolo următoarea afirmație.

„Relația cu job-ul pe care ți l-ai ales este foarte asemănătoare cu relația amoroasă în care îți alegi un partener. Chimie, înțelegere, toleranță, compromis, frustrare, conflict, reziliență, împăcare, efort, comunicare, despărțire sunt doar câteva dintre caracteristicile comune ale celor două tipuri de relații pe care le-am pus deseori în raport de similitudine”, spune invitatul meu pe blogul lui.

În noul episodul din podcast  este despre ceea ce iubim să facem, despre pasiunea pentru profesie și despre cum se raportează la noi, cei din echipa cu care lucrăm. Tot în acest episod mi-am propus  să aflu de la invitatul meu cât  este de important să ne simțim în pielea noastră când pasiunea pentru profesie ne conduce prin viață și ce facem când cei din jurul nostru, poate, nu ne împărtășesc aceste opțiuni și  alegeri.

Prin dans am învățat ce înseamnă asumarea responsabilității, muncă, echipă, sincronizare

Antoaneta: Bun venit, Leonard Rizoiu!

Leo: Mulțumesc pentru invitație, o onoare.

Antoaneta:Leonard Rizoiu expert în HR, condus de pasiunea pentru oameni și fondator LEOHR.

Leo:Așa este. Îmi place foarte, foarte mult ceea ce fac. Am lucrat în multinaționale.  Am învățat, am fost de o parte și de alta a mesei. Am lucrat în consultanță, am lucrat în companii, în întreprinderi foarte mari,  în România. De 10 ani am deschis propria companie, pentru a pune  într-un singur loc toate valorile și principiile mele, pentru că abia atunci vorbim despre performanță.

Antoaneta: Referitor la  această relație pe care tu ai comparat-o foarte frumos cu o una de iubire: relația dintre tine și profesia pe care ți-a ales-o, relația dintre tine și job, relația dintre tine și partenerul, partenera de viață. Încep tot cu un citat din  blogul tău.

„ Indiferent de emoțiile pe care le simțeam înainte de a urca pe scenă, fiecare bătaie a inimii era o amintire a motivației mele interioare. Acea voce interioară îmi amintea mereu că trebuie să mă las purtat de muzică, să-mi exprim pasiunea prin fiecare mișcare și să trăiesc cu grație în fiecare moment” Este vorba despre experiența ta și relația ta cu dansul. A fost, să spun așa, prima relație de iubire cu o posibilă profesie?

Leo: Da, din clasa a II-a până într-a VIII-a, când am avut și performanțe, m-am gândit serios să-mi fac o profesie din a  dansa. Am fost la concursuri internaționale, balcanice, la cele europene și am câștigat chiar premii, pe podium. A fost o frumoasă experiență pentru  un copil din clasele primare. Ii dai aripi, ii spui care sunt abilitățile, îl înveți cum să se coordoneze, să fie atent nu numai la el, ci și la parteneră și la celelalte perechi care sunt pe ringul de dans pentru a nu se ciocni. Să înțelegi presiunea unui proiect care poate să fie un concurs, care poate să fie un  campionat, că munca ta este zero dacă  ceilalți nu își asumă rolul, pentru mine acesta a fost primul impact pe care l-am avut cu ceea ce numim astăzi asumarea responsabilității, muncă, echipă, tango, sincronizare, taskuri.

Antoaneta: Dar cum ai descoperit dansul? Cum a intrat în viața ta această pasiune?

Leo: Se spune că am dansat înainte să merg. Așa îmi povesteau bunicii și  părinții mei. Ori de câte ori ascultam muzică, nu știam să merg, în schimb mă chinuiam să mă ridic, în  pătuțurile de copii, cele cu bare de mă țineam și încercam să dansez. De foarte mic mi-a plăcut mult să dansez, pentru că este un mod de exprimare. Mi-a plăcut și în ziua de astăzi îmi place la fel de mult.

Pasiunea mea pentru dans a venit în acele etape incipiente de studiu, când  educatoarea a fost cea care analiza potențialul, abilitățile, skills-urile pe care le avea elevul. Și dacă pe unii îi  îndrepta spre cifrele exacte, pe alții spre literatură, spre desen, la mine a fost categoric zona asta de dans.
Și da, îmi place să fac absolut tutul cu ritm, inclusiv să muncesc într-un stil hedonistic, cum îi  spunem noi. Dacă este plictiseală, fără o glumiță, o muzică în surdină, să ne luăm pauze, din când în când….

Antoaneta:Care să rupă ritmul …..

Leo: Care să-l rupă sau să-l susțină,….  mă plictisesc.

Antoaneta: Și ce tip de dans îți place?

Leo: Dansul de societate,  vals, boston, tango, cha cha cha, passo doble…

Antoaneta:Și mai dansezi și astăzi? Adică,  vrei să-mi spui că după ce termini tu toată treaba, cu recrutări, cu ce faci tu,  ai timp  să te duci și la dans?

Leo: Da, mă duc și la dans .Din păcate, la noi, este o lipsă de petreceri Oldies But Goldies, de anii `80,  `90. Generațiile noastre își doresc Sabrina,  Blue System,  muzica pe care am avut-o și pe care am învățat noi să dansăm. Nu-mi este niciodată rușine să dansez, indiferent dacă sunt camere și reflectoare puse pe mine sau este o scenă. Eu dansez.

Antoaneta:De ce nu ai urmat o carieră în dans?

Leo: Când aveam eu 14, respectiv 18 ani,  pentru a alege un liceu de coregrafie era dificil. Erau două în România, dar sistemul economic nu era atât de bine pus la punct încât să poți urma   o carieră vocațională. Și nici nu vedeam continuarea unei cariere și dincolo de scenă, printr-un training sau prin a deveni instructor. Nu știam cum ar fi posibil. Și mai  credeam că se va termina rapid cariera mea în dans, că va dura puțin. Dar, dorința pentru scenă am amortizat-o în paralel cu jobul meu, având apariții la TV și lucrând și pe partea aceasta de media.

Angajatul motivat. Să fie acceptat cu valorile, idealurile, cu propriile pasiuni

Antoaneta: Tot acest episod din podcast o să fie colorat, cum spun eu cu citate din blogul tău…..

Leo: Iar la mine ai de unde culoare…..

Antoaneta:Am un curcubeu acolo, o nebunie  de nuanțe…

„ Am învățat în această perioadă că dansul nu este doar despre tehnică și mișcări corecte, ci despre exprimarea propriei mele persoane. În fiecare moment petrecut pe scenă am învățat să-mi eliberez emoțiile și să-mi dezvolt personalitatea”, spui tu în articolul care se numește foarte frumos De la dansuri la HR.

Această exprimare a propriei personalități pe care ai învățat-o și dansul te-a ajutat să fii histrionic,  să arăți așa cum ești tu, nu  o simți ca pe o vulnerabilitate? În ziua de astăzi, individul  trebuie să intre în niște tipare pentru a fi acolo,  pentru a conta, pentru a exista, pentru a accede. Cum este?

Leo: Depinde ce vrei să vinzi. Eu cred că este cerere și ofertă pentru absolut toți. Dacă vrei să vinzi persoana întreagă, Leonard Rizoiu, cu toate ale ei, cu zona de studii academice, cu dans, faptul că scrie bloguri, că apare la televizor și face recrutare și retenție, da, eu vând un întreg. Niciodată nu mi-a fost teamă să nu fac ceva să nu se vadă pe blogul meu sau să par așa o figură serioasă, în business, pentru că  lumea știe că și dansez. What you see is what you get. Ceea ce vezi, este ceea ce primești.

Și faptul că eu, unul, dansez pe o scenă sau am dansat pe o scenă,  nu mă împiedică cu nimic să fiu mai puțin creativ în job-ul meu de zi cu zi, în HR.Dacă vorbim de corporații, sunt tot felul de programe de Diversity&Inclusion prin care se ia persoana întreagă, cu tot cu pasiuni, cu tot cu timpul liber.Si sunt tot felul de activități în care sunt implicați cu tot cu pasiunile lor.

Îți place să gătești? Avem Sunday branch, unde poți să gătești. Îți place  să coși, poți face un steag sau un panou cu fotografii importante din viața de la job, etc. Sunt foarte multe lucruri pe care companiile, în dorința de a motiva,  de a-i ține implicați  pe salariați, le oferă cadrul ăsta de dezvoltare și de a se simți bine ei în pielea lor.

Diversity și inclusion nu înseamnă neapărat LGBT, nu înseamnă neapărat romi, nu înseamnă neapărat femei din anumite straturi dezavantajate, ci înseamnă individul, așa cum este el în totalitatea lui. Cumva, spunem că este un pionierat. Se încearcă schimbare aceasta de paradigmă care a venit cu noua normalitate, după pandemie. Acum că se așează lucrurile, în noua paradigmă desenăm sau redesenăm procese,  proceduri.  Ne uităm cu drag și cu foarte mare atenție, la ce îi trebuie omului să fie motivat.

Și nu-i mai sunt esențiale  bonurile de masă sau 5,7% mărie de salariu.Mai degrabă contează să fie acceptat așa cum este el, cu dansuri, cu fotografie, cu călătorii pe munte, cu strâns gunoaie din parc, cu salvat balene cu cocoașa albastră și multe alte cauze pentru care se luptă oamenii,  cu propriile pasiuni, valorile în care el crede, idealurile pe care le are. Să fim serioși, cei mai mulți dintre noi avem un ideal.

Antoaneta: Spune-mi, cum ai ajuns însă de la dans și de la această structură umanistă, la inginerie economică?  Cum a ajuns Leonard Rizoiu, tânărul, adolescentul pasionat de dans, la inginerie economică? Spune-mi și mie ce este ingineria economică?

Leo:Era pionieratul Facultății de Antreprenoriat și Management Industrial. Aia era pe vremuri. Așa se numea, Management și Inginerie economică și era un mix între Inginerie, Politehnică și ASE. Te pregăteau să coordonezi  fabrici, întreprinderi și uzine, De la dans la HR este un pas foarte mic, iar similitudinile sunt foarte mari. Îți trebuie coregrafie în tot ceea ce faci. Și  dacă aceasta  coregrafie o transpui în faptul că la o angajare trebuie să ai un dosar de personal, trebuie să ai niște acte întocmite pe care le introduci în REVISAL și  sunt niște etape, la fel este și în dans, dar  la fel este și în job.

Dacă te uiți un pic în zona de principii, ce-i trebuie unui om să danseze? Să fie pe scenă, să intre în contact cu alți oameni. Să  se sincronizeze cu ceilalți. Ne uităm în muncă,  să intre în contact cu alți oameni.  Un  om de Resurse Umane cam asta trebuie să aibă ca și principală abilitate: să se sincronizeze, munca în echipă, pentru că nu poți să faci de unul singur.

Așadar, tot ceea ce am trăit de-a lungul dansului mi se pare că fac în viața mea de zi cu zi, în viața proiectelor pe care le derulez, dar într-un alt ritm, uneori mai susținut, alteori mai spre vals și nu atât de alert, ca un passo doble.  Sunt proiecte care au nevoie de un ritm mai domol, în care mă adresez unei alte generații de Baby Boomers sau poate generației X,  versus passo doble,  intens, rock’n roll,  unde mă duc la generația digitală.

Antoaneta: Când te-ai decis să urmezi inginerie economică? Gândul tău a fost să intri în această zonă a resurselor umane sau ce a fost în capul tău?

Leo: Nu a fost nimic. În 1998 când am făcut eu 18 ani și am dat la facultate, nu aveam niciun fel de vizibilitate asupra carierei.

Antoaneta: Tu ai făcut o facultate că …. trebuia?

Leo: Îmi doream  să am mai multe opțiuni, după ce termin. Îmi doream niște studii superioare din care să pot să mă îndrept ușor spre un master sau să-mi aprofundez studiile înspre ceea ce voi descoperi că-mi va plăcea ca job.  La vremea aia  nu aveam resursele din ziua de astăzi. Nu exista cuvântul consiliere vocațională, nu exista un test psihometric,  în care să vadă dacă am un profil social sau un profil numeric ori unul  artistic sau vocațional. Noi nu aveam acces la resurse de îndrumare a carierei. Nu aveam nimic.

Plus că era un mediu de tranziție.  Întreprinderile mari cădeau una după alta.  Contextul economic era extrem de instabil și cu o lipsă de predictibilitate foarte, foarte mare. Ca atare,  cu mintea pe care o aveam atunci, ceea ce mi-am dorit  a fost să pot  învăța mai multe informații teoretice, să aprofundez apoi cu un master în timp ce lucram și ușor-ușor să intru în câmpul muncii. Am intrat din anul întâi  în resurse umane.

Antoaneta: La terminarea facultății, ce a scris pe diploma ta? Dacă te-ar fi întrebat bunica ta” Mamă,tu ai terminat facultatea asta, dar  tu de fapt ce știi să faci?

Leo: M-a întrebat exact așa.  Inginer Diplomat scrie pe diplomă…

Antoaneta: Și bunica a înțeles repede…

Leo: ….că sunt diplomat. Asta era important. Bunicii mei au fost foarte, foarte mândri de mine și au crezut întotdeauna în puterea mea.  Eu am primit sprijinul întregii familii, înțelegere pe care nu o primeau toți copiii.  Unei familii normale, nu îi era ușor  să-și trimită copilul la București, care să stea la cămin, în cazul în care apucai așa ceva. Țin minte că era  o mafie a căminelor și pe vremea respectivă,  erau mărcile  la putere și tot ce se dădea ca și” intenție” de a avea camera de cămin,  era cu mărci.

A fost un efort din partea părinților  mei, dar au fost foarte mândri de mine. Din anul întâi am lucrat chiar în resurse umane. Marele avantaj la vremea respectivă  era să știi limbi străine. Eu vorbeam deja engleză și franceză și am fost angajat pentru potențial și pentru limbi străine. Ulterior, în  job-urile care s-au rostogolit, s-a diminuat zona de limbi străine și s-a accentuat zona de expertiză pe rol. Iar când am terminat facultatea, deja  am obținut un un rol în uzina Dacia de la Mioveni.

Era unul destinat  seniorilor, colegii mei la același nivel ierarhic săreau de 40 de ani, iar eu aveam 23 de ani. Însă  asimilasem  cunoștințe în Politehnică, care era de 5 ani pe vremea aceea iar eu de 5 ani am lucrat, deja  în mediul multinațional. Vorbeam engleză, vorbeam franceză și asta m-a propulsa.  Am avut un rol foarte bun, provocator pentru vârsta mea,  la uzină de la Mioveni, care era cel mai mare angajator din România.

HR-ul: Un Om de oameni

Antoaneta:  Hai să mai colorăm puțin cu un citat din din blogul tău. „Exact așa acum, la maturitate. De-a lungul ultimilor 20 de ani, am învățat că industria aceasta a resurselor umane nu este doar despre titulatură și hârțiogăraie, ci despre exprimarea proprie a fiecărei persoane, despre a fi uman cu adevărat în tot felul de contexte corporate. Despre a fi, echilibrul și puntea de legătură care unește două lumi cea a angajaților și cea a angajatorilor. Leo ce este un profesionust în HR?

Leo: Exact puntea aceea dintre  scena împărțită între angajat și angajator. HR-istul este conexiunea, podul dintre acestea două, cel  care le aduce împreună.  HR-ul este ambasadorul unei companii. Este primul contact cu care un candidat din exterior îl are cu  brand-ul companiei respective. Deci este ambasadorul de imagine. HR-ul este cel care vinde.  Ce vinde el? Candidatului îi vinde job-ul. Companiei, îi vinde candidatul. HR-ul e cel care face marketing. De ce face marketing?

Un candidat când se duce la un interviu se uită pe canalele media și se întreabă ce este cu această companie? Și uite, îl vedem pe Popescu( HR-istul), cel care m-a chemat la interviu. Ia să-l  vedem pe Popescu. Uite ce frumos a scris,   ce frumos a vorbit despre companie.  Ce face HR-ul? Marketing, promovare.
HR-ul este un pic din toate. Important de  înțeles  este că HR-ul trebuie să fie un Om de oameni. Dacă  nu ai zona umană,  socio-umană în tine, nu poți face HR.  Da, poți face payroll,  salarizare.

Da, poți face administrare de personal, unde lucrurile sunt extrem de bine structurate, procedurizate, unde nu trebuie neapărat interacțiunea cu omul. Și să nu mai  vorbim despre AI, Inteligența articială care intră puternic acolo unde este loc.  Dar unde  nu poate intra, este în  umanitatea de care  profesionistul din HR trebuie să dea dovadă atunci când apare un conflict între angajați, în  diferența dintre generații,  și când  devin tot  mai mulți digitali versus Baby Boomers.

Când acolo se întâmplă niște reacții, niște schimbări de paradigmă, un HR trebuie să aibă flexibilitate.  Un AI nu poate să simtă că azi, colega mea are niște probleme cu copilul și nu este in cea mai bună formă  a ei,  iar eu pot să o ajut, pentru că oameni suntem.

Antoaneta: Tu spui asta ca și cum ar fi un ideal al specialistului în  HR?

Leo: Au fost așa,  cândva.  Cred că presiunea din companii și  pe care o primesc acești oameni, pe strategie, pe reducerile de costuri,  este  un lucru foarte bun pentru că HR-ul este azi, la masa deciziilor. El nu mai execută. Pe de altă parte, asta a pus și foarte multă greutate, presiune pe el. Și de aici, cumva, HR-ul și-a pierdut din glamul pe care l-a avut cândva. Lumea a crezut ca HR este partea frumoasa cu angajări de oameni, cu trimisul lor la training, ii dezvoltăm.

Nu, HR-ul este despre a da oamenii afară,  despre a vedea abilitățile pe care angajatul le are,  iar daca nu le are, să nu ascundem gunoiul sub preș. Noi trebuie să știm să încheiem o relație care pentru angajator este toxică, iar pentru noi devine patologică. Nu suntem copiaci, nu prindem rădăcini. HR-ul are o pălărie mai mare decât ceea ce știe publicul larg.  El face retenție de oameni, el este coach, împacă angajații intre ei, el face multe activități de lobby, de influencing, caută soluția potrivită pentru oameni.

Antoaneta: Rolul pe care azi,  îl are HR-ul, în relația dintre angajat și munca lui,  pasiunea lui pentru muncă și pentru job,  este exact ca rolul unui relantionship coach în viața privată, adică în relația dintre doi?

Leo: Da, o să ne facem și job-ul așa cum spui tu, când le așezăm pe toate. În ultima perioadă,  HR-ul pe alocuri a fost pompier, a stins incendii, a pus lucrurile la loc, s-a asigurat că totul este în REVISAL, că totul e în dosarul de personal.  Este foarte frumos un HR care să fie atent la relația dintre om și pasiunea lui, ceea ce  îl face de fapt și de drept să fie performant la locul de muncă. Este neapărat nevoie să fie așa.

Dacă nu, omul pleacă. Atunci când omul nu se mai simte valorizat ca individ, pleacă, pentru că  nu mai e vorba despre bani, nu mai e vorba despre bonuri de masă, numai e vorba despre lucrurile astea. E vorba de a-l vedea și pe el cu toate pasiunile lui.  Exact ce spuneam la începutul acestui episod de podcast.  El, ca întreg, Popescu Gabriel, întregul, nu specialistul în comunicare sau ce angajat e el, acolo.  Omul, Gabriel Popescu, cu pasiunile lui,  cu gătit, cu stângăcia lui în a-și pune cafeaua, cu povesti despre ultima excursie.

Performanța: Când valorile și principiile angajatului sunt similare cu cele ale  organizației unde muncește

Antoaneta: Mai  sunt  astăzi oamenii pasionați de munca lor, de job-ul lor? Sau ce mai înseamnă astăzi de fapt pasiunea pentru job-ul tău și pentru profesia ta?

Leo: Atingi  puncte care dor… Mai sunt și oameni pasionați de jobul lor. Cu cât pasiunea este mai mare, cu atât dorința lor este de a se duce in antreprenoriat și freelancing.  Da,  devine mult mai cronică și din ce în ce mai vizibilă dorința de a pleca înspre freelancing și antreprenoriat. Sunt oameni pasionați, dar nu la fel de mulți ca înainte, nu cu aceeași intensitate. Nu mai cred în job-ul lor. De fapt, job-urile s-au schimbat, rolurile au devenit niște struțo-cămile. Azi, 58% din populația activă  are neclarități asupra rolului pe care trebuie să-l îndeplinească. Am scris asta într-un articol.

Da, da, din păcate, marketing-ul în HR s-a dus într-o latură, discutabilă. Rolurile nu mai sunt foarte clare, nu mai sunt aceleași.  Nu mai sunt bine delimitate.  Nu mai ai de făcut de la A la  Z, astfel încât să ai responsabilitatea asupra procesului sau operațiunii, să o înveți bine și să devină pasiune pentru tine. Se schimbă schimbarea. Se schimbă rolul, cumva, tot timpul ești mai degrabă,  într-o adaptare și o învățare continuă, decât într-o sedimentare a informațiilor și o aprofundare a performanței. Aceasta vine strict atunci când valorile tale, principiile tale ca om, sunt similare cu principiile sau valorile organizației în care te duci.

Dacă eu sunt orientat spre client și mă duc într-o companie strict orientată spre nume și atât, unde clientul este în planul doi, trei, in câteva luni mă voi duce la job în sau la scârbici. Da, și cumva nu voi face niciodată performanță acolo.

Antoanera:Când citești anunțul de angajare, ți se cere „pasionat” de ceea ce faci,  să te încadrezi în  familia de la job. Cum e aici?

Leo:  Educația pe care am avut-o SUA a fost foarte, foarte diferită față de ceea ce eu am primit în Europa. Mi s-a spus așa.” Este o prostie la muncă să fim în familie, unde îți permiți să plângi, să greșești și vei fi iertat pentru că ești în familie, nu-i așa?! La job nu greșești.” Iar dacă ai greșit și vorbesc de sistemul nord-american, ți-a încetat colaborarea. Ți se  mulțumește  îți pun cecul în brațe. Acolo mai ai de unde alege.

Tangoul, ca să revenim la dans, între sistemul de învățământ și sistemul economic e unul foarte sincronizat și extrem de bine pus la punct. Adică școala scoate ce are nevoie, nivelul de business, nu școala scoate sudor și business-ul are nevoie de croitori sau invers. Revenind la pasiune și  cerința companiilor  care cer să te integrezi cu totul în familia de la job, nici în Europa mai merge azi, cu generațiile digitale care nu  mai acced așa ușor la aceste idei.

” Eu lucrez de la nouă la cinci, am indicatorii mei de performanță,  să fac 100 de cablaje, piese, facturi, …..La ora 5:00,  indiferent că am copii sau nu, eu vreau să plec. Am teatru, am dansuri, eu am viața mea, fără să-ți spun ție, angajator.” Tinerii nu mai vor să stea peste program.Și înțelegem de ce. Pentru  că se uită la generațiile anterioare, iată-ne, da, care am fost foarte aproape, dacă nu ne-am și  prăjit creierele  și nu știm,  muncind 10-12, 14 ore, pe zi, proiect după poiect, program, după program.

Antoaneta;N-am știut foarte mult timp să spunem NU,  din dorința de a ne arăta eficiența și uitând de noi, doar pentru că profesia și job-ul ăla erau foarte importante pentru noi.

Leo: Nu am fost cea mai fericită generație. Pe de altă parte, nici  nu aveam indicator de performanță bine stabiliți și poate nici  atâtea oportunități. Când prindeai un job într-o multinațională erai foarte norocos  și ca atare, munceai 12h, tocmai ca să dovedești, să  urci în carieră. Au fost momente bune și mai puțin bune, dar categoric, fiecare etapă are reversul medaliei. Revenind,  în momentul acesta, sunt companii care te vor în familia lor și vor pasiune pentru ceea ce faci. De ce? Pentru că, așa cum spuneam, performanța vine când lucrezi cu pasiune.

Viitorul muncii: Faceți lucrurile cu pasiunea pentru profesie

Antoaneta: Îi cunoști  pe celebrii cercetători de la Harvard care s-au uitat și la povestea asta referitoare la relația pe care o ai tu,  ca angajat, cu job-ul tău, pasiunea pe care o ai pentru profesia ta. Și ei  spun că într-o organizație sunt angajați care nu se uită la bani în mod special. Ei se uită la job-ul lor, pasiunea pentru ceea ce ei fac, fiind  modul lor de a fi. Există și ceilalți angajați pentru care salariul este prioritatea lor. Cercetătorii declară că mix-ul acesta între angajați,  într-o organizație, cu aceste diferențe pot duce până la distrugerea echipelor, deteriorarea climatului și compromiterea  performanței.

Tot cei de la Harvard arată că organizațiile unde se pune valoare pe pasiunea pentru job,  pot aduce o stare de discriminare printre  cei care văd în munca lor doar o sursă de venit. Mai sunt valabile acele anunțuri cu „pasionat de jobul tău”?

Leo: Categoric. Așa cum relevă și acel studiu al  cercetătorilor britanici, avem în echipe și oameni pasionați de muncă care pun banul pe locul doi, dar și invers. Și într-adevăr, se întâmplă discrepanțe foarte mari, iar angajatorul vede aplecarea fiecăruia dintre ei în a-și face job-ul,  diferit. Ceea ce nu înțelegem noi, în partea asta a Europei, nu numai în România, în toată zona Europei centrale și de sud est, că  în străinătate a fost și  este diferit.

Noi, în comunism, am fost  standardizați, toți cu același salariu, dar în Occident,  pentru aceeași muncă, poți fii plătit cu 9 – 9,25 de dolari pe oră sau 9,75 de dolari pe oră, făcând aceeași muncă.Colegul te întreabă tu de ce ai 9,75. Și îi răspunzi „Așa am știut să negociez. Eu, în loc de 100 de facturi, am spus că fac 110 facturi și ca atare îmi dau 9,75 de dolari pe oră”

Dar asta nu a venit la noi. Încă e un trend despre care se vorbește. Se introduce ușor, ușor plata variabilă în funcție de performanțe și deocamdată, la vânzări avem bonus în funcție de vânzări. Dar va ajunge în absolut toate categoriile socio-profesionale. De ce? Pentru că în pandemie au rămas companii cu oameni angajați care, indiferent dacă produceau sau nu, trebuiau plătite salariile.

Ca atare, o bună parte din salariu va fi în funcție de realizări. Va fi în funcție de ceea ce produci și cumva oamenii vor deveni mai atenți la  calitatea produselor pe care le livrează. Va conta, dacă vorbim de servicii, numărul de greșeli,  de facturi sau de preluat comenzi sau lucruri ce țin de calitatea muncii fiecăruia dintre noi.

Antoaneta: Așadar, nu mă mai pun pe pilot automat  că trebuie să-mi iau doar salariu.  Nu mă mai pun pe pilot automat ca să fac ceva, dar poate că o să mă gândesc să fiu și un pic mai dedicat …

Leo….și implicat, ceea ce  se va vedea în calitatea serviciilor pe care-l livrez. Este foarte aproape acest moment, iar companiile se uită foarte mult, inclusiv din punct de vedere legislativ, la ce pot face pentru a transforma o bună parte din salariu, variabil în funcție de calitatea produselor sau în funcție de performanța fiecăruia dintre noi

Antoaneta:  Și dacă am ghinion să  nimeresc într-o organizație unde cei mai mulți dintre colegii mei sunt niște  prestatori de servicii, iar  eu sunt pasionatul, îndrăgostitul de job și de ceea ce fac. Cum să-mi păstrez pasiunea în continuare și cum totuși să fac parte din  echipă? Pentru că nu vreau să fiu izolat, pentru că vreau și eu să ies la o cafea cu echipa? Dar colegii s-ar putea să se uite la mine,  spunând” uite și pe fițosul ăla care o  face pe pasionatul? Esența întrebării este: Cum să nu-mi pierd amorul față de profesia mea?

Leo: Pasiunea pentru profesie nu o pierzi, pierzi doar expunerea ei în medii în care nu asta trebuie să expui. Tu trebuie să lucrezi, să-ți faci rezultatele tale, să îți faci proiectul tău. Despre  pasiunea ta  vorbești în cercuri în care ești primită, cu prietenii apropiați, care nu poate să fie neapărat la serviciu sau cu cei câțiva colegi,  șefi, responsabili, manageri, lideri care au nevoie de oamenii aceia pasionați de munca lor. Nu toți trebuie să cumpere același lucru. Comportamentul consumatorului de absolut orice, inclusiv de opinie, este foarte diferit. Noi, toți nu mai cumpărăm același conținut.

Antoaneta:Tu spui că viitorul totuși va fi al celor care vor pune și un pic de pasiune, de flacără, așa din sufletul lor, în ceea ce fac?

Leo:  Viitorul este numai al celor care vor face ceva cu pasiune, …

Antoaneta:….. pentru că nici oamenii de business nu vor dori să mai plătească angajați care sunt prestatori.

Leo; Nu mai cumpără decat performanță, care  repet, vine prin pasiune pentru ceea ce faci. Deci viitorul va fi doar al celor care vor face lucrurile cu pasiune. Fiecare să-și transforme pasiunea și să învețe din absolut orice, inclusiv din liniștea picturii, din zgomotul sculpturii, din absolut orice ceea ce va deveni ca adult, profesionist in câmpul muncii.

Antoaneta:Și te vezi fiind om de HR până la 102 ani, cât vei trăi tu?

Leo: Da. Nu m-aș vedea făcând niciodată nimic altceva. Pasiunea îți curge prin vene.

Antoaneta: Mă gândeam că poate îți deschizi o școală de dans…

Leo: Pot  să fie complementare. Am un atestat de instructor de fitness și de Zumba și am spus că în timpul liber fac cu drag asta. Și pot fi complementare, așa cum este și activitatea mea academică, cu job-ul și cu rolul pe care îl am,  cu social media și cu articolele pe care le scriu. Deci se combină unele cu celelalte.

Antoaneta Cum să nu ne pierdem pasiunea?

Leo: Să  muncești tot timpul. Dacă este dansul, să dansezi până când mori și să te ridici, să zâmbești, să te doar reflectoarele în ochi, dar tu să dansezi în continuare.

Cu ce am rămas eu în minte  după discuția cu Leo:

♦Cum să nu ne pierdem pasiunea?  Să  muncești tot timpul

♦Viitorul este numai al celor care vor face ceva cu pasiune pentru că nici oamenii de business nu doresc să mai plătească angajați care sunt doar prestatori.

♦Pasiunea pentru profesie nu o pierzi, ci doar expunerea ei în medii în care nu asta trebuie să expui

♦Performanța vine strict atunci când valorile și principiile tale ca om, sunt similare cu cele ale organizației în care te duci.

♦Mai sunt și oameni pasionați, dar nu la fel de mulți ca înainte, sau poate nu cu aceeași intensitate

♦HR-ul trebuie să fie un Om de oameni. Fără zona socio-umană, nu se poate face HR.

♦Scena este împărțită între angajat și angajator iar profesionistul din HR este conexiunea, podul dintre cele două

♦De la dans, la HR este un pas foarte mic, iar similitudinile sunt foarte mari. Îți trebuie „coregrafie” în tot ceea ce faci. La fel este și în dans și în job.

♦Ce îi trebuie omului să fie motivat? Să fie acceptat așa cum este el, cu valorile în care crede, cu idealurile pe care le are, cu propriile pasiuni

♦Diversity&Inclusion înseamnă individul, așa cum este el, în totalitatea lui. Nu ceea ce se crede a fi neapărat, adică LGBT, rromi, femei din anumite straturi dezavantajate.

Sunt Antoaneta Banu și te invit să rămâi aici și pentru următorul episod din Strategii de Comunicare Eficientă, podcastul despre Oameni și Comunicare.  

Nu uita: Keep communication H.O.T. : honest, open and two-way.

Best!

Podcast disponibil pe: